Încă de la început, chestiunea imaginaţiei a fost marcată de jenă, aporie, şi imposibilitate; iar acestea o vor însoţi întotdeauna. Primul semn îl găsim chiar la Aristotel, care nu vorbeşte despre ea acolo unde şi-a propus explicit s-o facă, ci în altă parte, colateral şi fragmentar. Iată pasajele cele mai importante, din tratatul său De Anima :
Pentru sufletul gânditor, fantasmele sunt ca senzaţiile pentru trupul simţitor. … De aceea, sufletul nu gândeşte niciodată fără fantasme. … Prin urmare, partea inteligibilă [noetică, a sufletului] îşi gândeşte ideile [formele, eide] prin intermediul fantasmelor, şi tot prin ele îşi stabileşte sufletul ce anume trebuie să evite, şi ce trebuie să caute. El se află în mişcare, prin fantasme, chiar şi în absenţa senzaţiilor. Alteori, apreciază influenţa lucrurilor viitoare asupra celor prezente tot prin fantasme, ca şi cum ar vedea. …
Astfel, lucrurile sunt acelaşi lucrul cu intelectul [gândirea, nous-ul], când acesta se află în actualitate [este actual, ieşit din starea de potenţialitate]. Iar dacă îi e posibil, sufletului, să gândească un obiect separat de senzaţie, vom examina puţin mai târziu. (din 3.7)
Şi-acum, trăgând linie şi făcând suma a tot ce-am zis pân-acum despre suflet, să repetăm că el este, într-un anume fel [pos], toate lucrurile [obiectele, fiinţările], fiindcă acestea sunt fie sensibile fie inteligibile. Iar cunoaşterea [episteme] este, într-un anume fel, inteligibilele [cele cunoscute, episteta], tot aşa cum senzaţia [simţirea, sensibilitatea, capacitatea fizică de-a simţi] este sensibilele; cum vine asta, trebuie să-ncercăm să aflăm.
Tipurile de cunoaştere şi de senzaţie sunt aceleaşi ca şi cele ale obiectelor : potenţial şi actual. Cunoaşterea şi senzaţia sunt potenţiale când se referă la obiectele potenţiale, şi sunt actuale, când se referă la obiectele actuale. Dar sensibilul şi inteligibilul sufleteşti sunt, potenţial, chiar sensibilul şi inteligibilul actuale. În plus, primele trebuie să fie, cu necesitate, ori chiar ultimele înseşi, ori formele [ideile, eide] acestora.
Dar ele nu sunt chiar sensibilul şi inteligibilul înseşi; nu piatra este în suflet, ci forma ei. Astfel încât sufletul este ca mâna, aceasta fiind instrumentul instrumentelor, gândul fiind forma formelor, iar senzaţia – forma sensibilelor.
Şi cum nu există nimic, după cât se pare, care să fie complet separat de sensibile [senzaţii], nici inteligibilele [noeta] nu pot să ia decât forma sensibilelor – atât cele spuse prin abstracţie, cât şi cele care sunt dispoziţii sau afecte ale sensibilelor [exeis kai pathe].
Acesta este motivul pentru care cineva, dacă n-ar simţi nimic, n-ar putea învăţa şi înţelege nimic; şi pentru care, când cineva gândeşte [theorei], este necesar ca, în acelaşi timp [hama] să şi contemple [theorein] nişte fantasme, pentru că acestea sunt ca nişte senzaţii, dar imateriale.
Imaginaţia e, totuşi, altceva decât simpla afirmaţie sau negaţie; e un complex de inteligibile care e sau adevărul sau eroarea. Atunci ce diferenţiază primele [afirmaţia sau negaţia] de ultimele ? Sau s-ar cuveni spus că ele nu sunt nici fantasme propriu-zis, dar nici fără fantasme nu pot să fie ?
Aici suntem martori la invazia imposibilului de tratat, a aporon-ului – esenţa filozofiei. Toate aporiile imaginaţiei sunt indicate aici, explicit sau implicit.
Nu se poate spune ce este imaginaţia „coerent“, după nici o logică sau dialectică. Nu numai că nu e „clar“, dar phantasia [corelatul verbului phainestai, „a te face văzut în lumină“, legat de phaos] nu se lasă atât de uşor văzută, şi cu-atât mai puţin numită [apophainestai]. Ci îşi ia zborul în toate direcţiile, nu se contractă în vreo eidos [formă], nu poate fi ţinută-la-un-loc [concipere, erfasse, be-greifen].
Şi cu-atât mai puţin poate ea fi pusă la un loc, sau la locul ei, alături de aisthesis [simţire] sau de noesis [gândire].
Iar situaţia nu se va schimba nici pentru singurul autor care, 21 de secole mai târziu, va fi în stare să vadă şi să spună mai mult, despre imaginaţie, decât Aristotel. Pentru că ceea ce Kant va descoperi, în esenţă, despre imaginaţie, dincolo de Aristotel, va face lucrurile încă şi mai incomprehensibile, şi mai neargumentabile !
