Nici nu e bine reafirmată, că diferenţierea universală a ceea ce este, în sensibil şi inteligibil, este, la fel de universal, zdruncinată. Izbucneşte un Al Treilea, care scapă diferenţierii, şi îi pune temeiul în discuţie.
Mai mult, acest Al Treilea nu apare ca ceva ce ar fi fost lăsat pe dinafară, ce ar fi indicat o insuficienţă, a acestei diferenţieri, de a cuprinde întreg datul, sau ce ar solicita terminarea sau depăşirea acesteia. Ci acţionează din chiar această diferenţiere, şi în interiorul ei; ba pare chiar s-o facă imposibilă, identificându-se când cu Unul, când cu Celălalt [membru al acestei diferenţieri], fără a fi totuşi nici Unul nici Celălalt.
Numai prin a fi ca un sensibil, fantasma poate fi ceea ce este gândit, sau cel puţin „cu necesitate împreună, şi în acelaşi timp “ [ananke hama], cu ceea ce este gândit, atunci când există gând sau gândire [se află în act, în actualitate]. Asta înseamnă că nous-ul [mintea, intelectul] nu poate fi, cu-adevărat, energeia, adică să se afle în actul gândirii, decât prin această atât de problematică fiinţă/nefiinţă, care este fantasma.
Şi invers : numai în măsura în care fantasma se diferenţiază de ceea ce face inteligibilul să fie ca sensibilul – nedisocierea efectivă dintre eidos şi hyle, dintre formă şi materie -, în care este, prin urmare, într-un anumit fel, ea însăşi, de asemenea, separată, ca un inteligibil, poate ea „fi ca“ (funcţiona ca) sensibilul, în acelaşi timp cu acesta, sau chiar când acesta nu e deloc.
