Pentru Aristotel, ca şi pentru tradiţia filozofică pe care o moştenea deja, doi termeni par să fie siguri : aistheton şi noeton, sensibil şi inteligibil. Centrale tratatului De Anima, numai ele au greutate ontologică, dând acces la cele două mari tipuri de fiinţări [lucruri, entităţi] şi prevăzând, pe cât e posibil, determinaţii pentru modul fiecăreia de a fi [a fiinţa].
„Pentru că fiinţările sunt fie sensibile fie inteligibile“ şi, „într-un anume fel“, episteme [cunoaştere a obiectului/fiinţării, atât adevărată, cât şi sigură] este episteta [lucrurile cunoscute], aşa cum aisthesis [sensibilitatea] este, tot „într-un anume fel“, aistheta [sensibilele].
„Cum vine asta“, mai adaugă Aristotel, „trebuie să-ncercăm să aflăm“.
O declaraţie surprinzătoare, pentru că e făcută la sfârşitul celei de-a treia cărţi a tratatului, care e şi ultima. Dar, mai ales, pentru că autorul chiar asta făcuse, într-un fel sau altul, mai mult decât orice altceva, încă de la începutul celei de-a doua cărţi : studierea relaţiei dintre nous şi noeta, dintre aisthesis şi aistheta.
La ce bună, atunci, această declaraţie ? ca prefaţă la nişte dezvoltări noi şi extinse, proporţionale cu importanţa decisivă a chestiunii ? sau ca anunţ, în avans, al soluţiei ?
Nu.
„Soluţia“ e îndepărtată din două fraze scurte : sufletul este, potenţial [dynamei], chiar sensibilul şi inteligibilul – nu ele înseşi [auta], ci formele [eide] lor.
Dar, mai presus de orice, întrebarea e exilată, imediat, spre cu totul altceva : o nouă, şi neaşteptată, izbucnire a chestiunii phantasiei (deşi tratată deja, aparent exhaustiv, în 3.3), marcată prin aserţiunea că toată gândirea [theorein] trebuie să fie, de asemenea, şi contemplare [theorein] a unei fantasme.
Ceea ce duce la declaraţia că, la drept vorbind, nu se poate şti dacă, şi cum, primele noime [noemata, inteligibile], ireductibile, originare, şi elementare, nu sunt numai pur şi simplu fantasme. Ceea ce este sigur, în orice caz, este că ele nu pot fi fără fantasme.
Ce mai este atunci, şi ce mai poate fi, bipartiţia noeton-aistheton, noesis-aisthesis ? Cum o mai putem gândi, atunci, ca fiind exhaustivă, ca epuizând tot ce se poate spune că este [fiinţa] ?
Fantasma nu poate să nu fie „nimic“, pentru că nu numai că „o avem“, dar mai este şi implicată, necesar, în gândire, fiindcă este imposibil de gândit fără fantasme. (Sau e un „dat empiric“, nu o „condiţie transcendentală“, pentru a folosi terminologia modernă, kantiană.)
Deci fantasma este mai mult decât nimic, dar nimeni nu ştie ce anume este.
Evident că nu e ceva sensibil : este „ca sensibilele“, dar imaterială, iar asta face toată diferenţa din lume, atât pentru ontologia aristotelică, cât şi pentru ontologie în general.
(Pentru Aristotel, nimic nu este cu adevărat fără materie, în afară de gândirea gândindu-se singură, noesis noeseos, actul [energeia] pur, fiinţa supremă, pe care el o numeşte Dumnezeu.)
De asemenea, este imposibil de redus fantasma, aşa cum e pusă în chestiune aici, la definiţia imaginaţiei dată în 3.3, „mişcare produsă de o senzaţie, aflată în actualitate [ieşită din potenţialitate, actuală]“. Aceasta e definiţia imaginaţiei secunde – singurul fel tratat în 3.3.
La acest fel de imaginaţie s-au oprit toţi interpreţii lui Aristotel, şi întreaga tradiţie filozofică şi psihologică ce i-a urmat, deşi nu e compatibil cu imaginaţia discutată în 3.7-8.
Acest ultim tip de imaginaţie este la originea fantasmelor care fie sunt „primele noime“ [inteligibile], fie sunt ceva fără de care acestea din urmă n-ar putea deloc să fie. Dar nici inteligibile nu sunt aceste fantasme : „Imaginaţia e, totuşi, altceva decât simpla afirmaţie sau negaţie; e un complex de inteligibile care e sau adevărul sau eroarea“.
