Fără nici un dubiu, De Anima este una din ultimele scrieri ale lui Aristotel, împreună cu Scurte Tratate despre Istoria Naturală (Parva Naturalia) – titlul corect ar fi, de fapt, „Scurte Tratate despre Istoria Psihică“ -, care sunt direct legate de el, fiindu-i aproape apendice.
Orice-ar spune filologii, oricât de mari ar fi ei, unitatea de compoziţie este evidentă. Tratatul decurge clar şi ordonat – mai mult decât alte scrieri ale lui Aristotel, aşa cum au ajuns până la noi -, până la mijlocul cărţii 3.
Cartea 1 este dedicată, după cum obişnuieşte autorul, atât definirii problemei şi-a dificultăţilor şi aporiilor ei, cât şi expunerii şi criticii teoriilor anterioare. Formulele folosite aici pregătesc, sau introduc, ideile care vor fi prezentate şi apărate mai târziu, în special în cartea 3.
În cartea 2 se dă definiţia aristotelică a sufletului : „esenţă, ca eidos [formă, idee], a unui corp natural care are, potenţial, viaţă; iar esenţa este entelehie“; după care discută potenţialităţile [dynameis] sufleteşti : nutritivă (sau vegetativă), apetitivă [„doritoare“], senzitivă, locomotivă, dianoetică. Discuţia e în deplin acord cu neîntrecutul capitol 9 al cărţii 3, unde Aristotel pune la îndoială, şi respinge, orice divizare a sufletului în „părţi“ sau „facultăţi“ (cuvântul dynameis e tradus, în mod obişnuit, ca „facultăţi“; totuşi, e clar că, pentru Stagirit, e vorba de puteri, sau potenţialităţi, care se actualizează diferit, dar nu există, niciodată, de fapt, altfel decât ca una singură).
Trebuie remarcat că apare aici, ca şi în cartea 1, o incertitudine privind statutul şi locul imaginaţiei, ea nefiind socotită printre dynameis, şi totuşi găsindu-se adesea menţionată ca situată pe acelaşi nivel cu ele.
